Cum învingeau oamenii căldura înainte de aerul condiționat? Foloseau ventilatoare de mână, mergeau la film ori apelau la strategii arhitecturale

Invenția aerului condiționat, acest aparat care ne face zilele caniculare de vară suportabile, îi este atribuită lui Willis Haviland Carrier, un inginer american, el fiind cel care a creat primul sistem modern de aer condiționat în 1902.

Patru ani mai târziu, în 1906, Stuart Cramer, inginer la o fabrică de textile, a fost prima persoană care a introdus termenul „aer condiționat”. Prima unitate rezidențială a fost instalată în 1914 și avea nevoie de o cameră proprie, iar primele astfel de aparate aveau un preț cuprins între 10.000 și 50.000 de dolari. Din 1947, unitățile de aer condiționat au devenit mai compacte și mai ieftine, iar până în anii 1960, majoritatea locuințelor noi din Statele Unite erau construite cu aer condiționat, pentru ca mai apoi această cutie magică dătătoare de aer rece să devină populară în toată lumea. Totuși, spitalele și fabricile au fost printre primele din Statele Unite care au instalat aer condiționat.

• Geologii au descoperit o zonă misterioasă sub Oceanul Pacific
• Cărturarul francmason care îi învăţa pe tineri carte gratuit

Înfruntarea căldurii implica o varietate de strategii și practici, de la adaptarea hainelor, la relocare și folosirea unor ventilatoare de mână.  Oamenii își adaptau îmbrăcămintea în funcție de anotimp, optând pentru țesături mai ușoare precum inul sau bumbacul în timpul verii pentru a rămâne „mai răcoroși”. În vremurile anterioare, chiar și femeile coloniale căutau să se elibereze de căldură purtând haine minime în spațiile private.

Locuitorii urbani căutau refugiu în case de vară

Familiile bogate și fermierii se mutau adesea în timpul celor mai călduroase luni, fie în zonele de coastă, fie la munte, unde temperaturile erau mai scăzute. Locuitorii urbani căutau, de asemenea, refugiu în case de vară departe de oraș, iar odată ce automobilele au fost produse în masă, fiind disponibile pe scară largă, acestea au devenit centrul unui nou tip de turism accesibil, care a inclus campingul cu mașina și, în cele din urmă, motelurile cu aer condiționat.

Ventilatoarele de mână, obiecte făcute din mătase importată sau dintr-un ziar vechi, accesibile unei populații mai largi, erau utilizate în mod obișnuit pentru a crea o briză și a menține răcoarea, având atât un scop funcțional, cât și social. Evantaiele pliabile au început să aibă un rol în modă, în socializare și într-o varietate de ritualuri religioase și culturale, în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, fiind un simbol al statutului printre cei mai înstăriți.

Acest lucru s-a schimbat la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu producția în masă de evantaie pliabile din hârtie și evantaie cu palete, care erau adesea folosite pentru a face publicitate bunurilor și serviciilor comerciale, precum și candidaților și cauzelor politice, și care erau oferite gratuit.

Ce a inventat Benjamin Franklin?

În 1786, John Cram, un fabricant de instrumente muzicale din Philadelphia, a creat un aparat care se fixa pe un scaun și consta dintr-o pedală ce acționa un ventilator suspendat deasupra scaunului. În 1787, George Washington și-a cumpărat unul pentru biroul său din Mount Vernon, în vreme ce, în Philadelphia, Benjamin Franklin a inventat propria sa versiune: un balansoar modificat cu o pedală care acționa un ventilator din frunze de palmier.

În 1905, Emerson Electric Mfg. Co. a creat un ventilator electric, iar cinci ani mai târziu, E. Paillard & Co., Ltd. a produs un ventilator de masă, cam tot în aceeași perioadă, Lake Breeze Motor Company fabricând ventilatoare (tot de masă) alimentate cu kerosen, alcool și gaz.

Cu câțiva ani înainte, în 1882, americanul Schuyler Skaats Wheeler inventase ventilatorul de tavan, acesta fiind instalat cu prioritate în spitale, fabrici și magazine.

Pentru a evita încălzirea locuințelor în timp ce găteau, oamenii foloseau bucătării de vară separate sau pregăteau mesele în perioadele mai răcoroase ale zilei, cum ar fi dimineața devreme ori seara.

Unii dormeau în aer liber pe verande sau terase

Verandele și spațiile de locuit în aer liber ofereau, la rândul lor, o alternativă mai răcoroasă la spațiile interioare pe vreme caldă. Unii dormeau chiar în aer liber pe verande sau terase pentru a scăpa de căldura din interior.

Aceste practici, împreună cu „strategii” arhitecturale precum proiectarea clădirilor pentru ventilație și răcire naturală, au ajutat oamenii să facă față temperaturilor ridicate înainte ca aerul condiționat să devină răspândit.

„Până la apariția aerului condiționat, conceptul de răcire era mai mult evolutiv decât revolutionar”, declara pentru history.com Mark MacNish, directorul executiv al Consiliului istoric Cutchogue-New Suffolk din New York. „Progresele au avut loc încet și progresiv”.

Președintele care a mutat Biroul Oval în Grădina Rozelor

„Femeile care lucrau în bucătărie nu aveau de ales decât să poarte rochii de lână, deoarece lâna era mai rezistentă la foc și, lucrând în apropierea flăcării deschise a șemineului, frica de a nu lua foc era întotdeauna o preocupare. Altfel, dovezile anecdotice arată că femeile coloniale mai înstărite care erau copleșite de căldură alegeau să se retragă în pivnițe, unde era răcoare, sumar îmbrăcate”.

Ca notă anecdotică, la începutul verii anului 1914 – al doilea său mandat de președinte – Woodrow Wilson și-a mutat biroul din interiorul Casei Albe într-un cort la capătul Grădinii Rozelor, spațiu dotat cu lumină electrică și cu telefon. Predecesorul prezidențial al lui Wilson, William Howard Taft, a adoptat o abordare diferită, petrecându-și nopțile în aer liber, pe o verandă, o încăpere independentă construită pe acoperișul Casei Albe.

Oamenii obișnuiți, din clasele sociale de jos sau de mijloc, care locuiau înghesuiți în apartamente mai mici sau mai mari în orașele supra aglomerate aveau la îndemână ingeniozitatea.

Unii dormeau pe scara de incendiu

„Unii dintre cei care locuiau în chirii dormeau pe scara de incendiu în timpul verii”, spune David Favaloro, director în cadrul Tenement Museum din New York City, mulți dintre aceștia fiind amendați după ce au fost prinși de inspectorii de locuințe blocându-și scările de incendiu cu saltele.

În perioada în care în SUA sticla era scumpă, oamenii fără posibilități care își construiau case cu buget redus, reduceau numărul și dimensiunea ferestrelor la minimum. Însă după ce metodele de fabricare a sticlei s-au îmbunătățit, scăzând și prețurile, au început să instaleze ferestre ca modalitate de a-și menține locuințele răcoroase, înaintea inventării aerului condiționat acestea fiind un instrument esențial pentru reducerea căldurii din casă.

„Prin ridicarea geamului inferior și coborârea geamului superior, se putea stimula un mic curent de aer capabil să împingă căldura acumulată în interior în afara părții superioare a ferestrei. Cu cât fereastra era mai înaltă, cu atât mai mult flux de aer se crea, acesta fiind unul dintre motivele pentru care vedeți ferestre mai înalte în ultima parte a secolului al XIX-lea”.

Cum se foloseau oamenii de natură?

De asemenea, obloanele cu lamele erau considerate nu doar un scut protector împotriva căldurii, dar și al ploii, în același timp permițând aerului să circule.

Oamenii se mai ajutau și de natură în lupta lor împotriva căldurii, crescând plante în jurul caselor lor.

În general, însă, un mare aport privind acest aspect, îl avea modul în care erau construite casele, în funcție de regiunile geografice în care se aflau, folosindu-se de materiale disponibile la nivel local și fiind concepute pentru a se adapta climei și obiceiurilor din zonă.

„De exemplu”, scrie history.com, „casele din Garden District, New Orleans, „beneficiau de o ventilație maximizată în perioadele calde și umede, prin ferestrele triple mari care scoteau aerul cald afară, aducându-l pe cel rece în interior. (…)”.

Un ventilator peste un bloc de gheață

Pentru a combate căldura, oamenii mai recurgeau și la folosirea răcitoarelor cu sistem de evaporare, care existau într-o anumită formă cel puțin din anul 2000 î.Hr. Cunoscute și sub numele de „răcitoare de mlaștină”, acestea ajută la reducerea temperaturii interioare prin facilitarea trecerii aerului peste sau printr-o bucată de țesătură umedă. În unele cazuri, în locul materialelor umede, oameni mai foloseau gheață, atunci când aceasta a devenit disponibilă în comerț.

„În zilele caniculare, puteai trece un ventilator peste un bloc de gheață și obțineai un efect similar aerului condiționat. Aceasta a fost metoda pe care inginerii Marinei SUA au folosit-o pentru a-l menține răcoros pe James A. Garfield (cel de-al 20-lea președinte al SUA), în timpul celor 80 de zile pe care le-a petrecut în camera bolnavilor de la Casa Albă înainte de a muri din cauza unei răni provocate de un glonț la 19 septembrie 1881”.

În fine, o altă scăpare din calea valurilor de căldură era și ieșitul la film, începând cu 1922, introducându-se sisteme moderne de aer condiționat în Teatrul Metropolitan din Los Angeles, urmat de Teatrul Rivoli din Times Square din New York și apoi de teatrele din întreaga țară.

Sursa:

https://www.history.com/news/11-ways-people-beat-the-heat-before-air-conditioning

Vă mai recomandăm să citiți și:

Copacii au devenit o sursă ascunsă de poluare a aerului în Los Angeles

Lewis Howard Latimer, inventatorul aerului condiționat. „Mâine s-ar putea să fie frumos, oricât de furtunos se arată cerul azi”

A fost creată planta care purifică aerul

Un studiu unic la nivel mondial arată că poluarea aerului crește riscul de demență